Pierderea Paradisului

Hm... Ceea ce urmează, sunt trei "scrieri" pe acelaşi subiect. De fapt, sunt trei abordări diferite ale aceluiaşi subiect. Sunt scrise pentru examen. Şi... nu mă pot abţine: am luat nota 10. Enjoy!

Apus...

Nimic nu mai era la fel.
Soarele şi-a început traseul de rămas-bun. Trilul de leagăn suna mai degrabă un Requiem. Paradisul era în doliu. Discuţia cu Dumnezeu nu mai era aşa plăcută ca înainte. Adam a privit trist în ochii înlăcrimaţi ai Evei. Până azi au fost fericiţi. Adineauri, a dat vina pe ea şi, implicit, pe Creatorul ei. Va primi, oare, iertare? Argumentaţiile, scuzele nu aveau niciun rost. Au călcat porunca.
Cei doi copii adulţi s-au cutremurat. Blestemele divine erau teribile. Nu le înţelegeau. Dar suna atât de îngrozitor... Chiar dacă li s-a promis un Fiu, care va zdrobi capul şarpelui... Cuvintele lui Dumnezeu apăsau tot mai greu conştiinţa lor încărcată. Au aflat că trebuie să plece. Definitiv.
Şorţurile din frunzele de smochin au fost înlocuite cu piele de animal. Imaginea mielului înjunghiat va rămâne mult timp în coşmarurile lor. După bine, au cunoscut şi răul... Vor cunoaşte şi moartea.

Soarele dispărea în orizont. Poarta Paradisului a fost luminată de sabia învăpăiată din mâna heruvimilor.


A alege sau a nu alege? Aceasta este întrebarea...

Domnul Dumnezeu a făcut pe om din circuite integrate, cipuri, şuruburi şi alte chestii asemănătoare... I-a pus un acumulator reîncărcabil, şi omul s-a făcut astfel un robot viu.
Apoi Domnul Dumnezeu a construit un depou, şi a pus acolo pe omul pe care-l întocmise.
Era acolo şi un vas cu acid, care-l putea distruge pe omul-robot. Dar era programat ca nici măcar să nu se apropie de el...

Vrei să ştii, care este diferenţa dintre o femeie şi un bărbat? Dacă vrei să afli, pune-i să aleagă...
Dincolo de glumă, cred că fiecare dintre noi avem momente în care ne este greu să alegem. Nu era mai simplu, dacă ar fi existat o variantă ajutătoare? Când eşti în faţa unei decizii mai grele, să existe opţiunea „sună un prieten”, iar Marele Factor Decizional să hotărască în locul tău... Hm, nu cred că vreau. Prefer să aleg eu. Chiar dacă greşesc. Măcar capăt experienţă – cum să nu aleg data viitoare.
De multe ori m-am confruntat cu întrebările: De ce acel pom în mijlocul Edenului? Şi... să mori din cauza unui fruct... oprit? De ce... Chiar aşa! De ce nu a pus Dumnezeu un gard în jurul acelui pom? Nu era mai simplu? Sau, să fie pe acolo, ştiu eu, nişte îngeri păzitori, o alarmă sonoră, o inscripţie cu „Nu mânca! Pericol de moarte!”... Tot răul ce se întâmplă în lumea noastră se explică prin acel „păcat originar”. Chiar nu se putea evita? Se pare că nu. Altfel ar fi fost evitat.
De ce este atât de gravă încălcarea unei porunci divine atât de simple? Măcar dacă era vorba de interdicţia uciderii animalelor protejate din Paradis... Dar să mănânci dintr-un fruct? Mda, se pare că porunca este poruncă. Oricât de mică ar fi ea. Nerespectarea ei are consecinţe.
Cred că ar trebui să învăţăm, măcar acum, după multe mii de ani, să luăm decizii. Şi să ne asumăm răspunderea pentru alegerea făcută. Să învăţăm raportul dintre cauză şi efect. Unii zic că fac ce vor cu viaţa lor şi îi priveşte doar pe ei. „Faci ce vrei... dar ştii ce faci?”. Iată că o alegere greşită, o dorinţă nesăbuită de a fi ca Dumnezeu, ne-a adus în starea în care ne aflăm.
Prefer să nu fiu un robot. Vreau să aleg. Poate că, la un moment dat, voi fi suficient de înţelept să învăţ din greşeli. Poate că, odată, voi învăţa să privesc şi dincolo de propria-mi persoană. Vreau să aleg... bine.

Adam şi Eva au avut dreptul fundamental al libertăţii alegerii.
S-au folosit de el...
Iar noi, ar trebui să învăţăm din greşelile altora.

Eva şi şarpele

Mi-aş fi dorit să intervin... Dar Dumnezeu mi-a interzis. Trebuia să respect libertatea omului. Am fost lăsat să privesc.

Au umblat totdeauna împreună. Până acum. El n-avea chef de plimbare. Ea a vrut să arate că poate fi independentă.
Nu avea niciun scop precis. Încercarea de a alunga plictiseala nu necesită explicaţii. Se plimba fără niciun rost. A trecut pe lângă animalele pe care le ştia foarte bine... le-a botezat împreună cu soţul ei. S-a oprit, pentru câteva momente, pe malul râului, ca să admire solzii argintii ce se reflectau în cursul lin al apei. Asculta trilul melodios al păsărilor, susurul adierii vântului printre pomi. Deodată, parcă auzea un sâsâit. Sau... o strigă cineva? Adam era departe...
Locul i se părea cunoscut. I-a adus aici Dumnezeu, odată, să le spună despre Pom. Hm... Pe Pom era un şarpe viu. Nu a murit. Parcă era vorba că „consumul de fruct oprit dăunează grav vieţii”...
„Cred că mă voi apropia, să văd mai bine”, gândi ea. Zis şi făcut.
Să scurtez... Şarpele i-a vorbit. Ea a fost surprinsă. Apoi convinsă. Păcălită. Dar încă nu ştia. Aparent, nu s-a întâmplat nimic.

Mi-aş fi dorit să intervin... Dar Dumnezeu mi-a interzis. Trebuia să respect libertatea omului. Am privit neputincios. A început sfârşitul.

Restul e istorie. Fructul era gustos. Eva a luat mai multe, şi i-a dus şi soţului ei. I-a explicat cele întâmplate. La început, el s-a speriat. Însă curiozitatea era mai mare. A gustat şi el. Aparent, nu s-a întâmplat nimic.
Era linişte, parcă prea apăsătoare. Nu se auzea niciun tril, niciun susur. Nu era niciun animal prin preajmă. Undeva, în depărtare, parcă se auzea un râset hain. Cei doi şi-au făcut şorţuri din frunze de smochin. Parcă se făcuse frig. Deodată, cei doi au fost cuprinşi de un sentiment ciudat, neplăcut, nemaiîntâlnit până atunci. Le era frică. Pentru prima dată.
Se apropia timpul întâlnirii zilnice cu Dumnezeu. A urmat, să formulez mai elegant, o discuţie în contradictoriu. Acuzaţii, argumente... şi blesteme. Lumea creată nu va mai fi la fel. Eva avea de suferit. Adam avea de suferit. Dar au primit şi o promisiune. Şarpele va fi zdrobit.
Din acest moment, aveau să lupte pentru supravieţuire împreună, până ce moartea îi va despărţi.
S-a rostit sentinţa.

Mi-aş fi dorit să intervin... Dar Dumnezeu mi-a interzis. Trebuia să respect libertatea omului. Am primit o sabie învăpăiată şi am fost aşezat la poarta Paradisului pierdut.

Iisus nu poate fi ignorat

A tratat subiecte ca viaţa, moartea, cerul şi iadul, banii, rugăciunea, anxietatea şi copiii. El nu trebuia să le spună niciodată elevilor Lui: "Notaţi asta, veţi avea nevoie de asta mai târziu", pentru că simţeau că ceea ce le spune este foarte important. Motivaţia era implicită.
Mântuitorul nostru a fost o persoană extraordinară pe tot parcursul vieţii Lui - în domeniul moralei, era total predictibil; în cel al metodelor, era cu totul impredictibil. Era deosebit. Era exasperant. Oriunde se ducea crea o criză, un conflict. Prezenţa şi faptele Lui determina alegeri, hotărâri.
Iisus nu era deloc plictisitor. Dimpotrivă. Cei ce L-au crucificat L-au considerat prea dinamic pentru a fi sigur.
Trist este că noi i-am şters personalitatea, înconjurându-l cu o atmosferă de plictiseală. Am tocit ghearele "Leului din Iuda" numindu-L "blând şi umil", recomandându-L ca un personaj potrivit pentru femeile casnice şi pentru cei fără prea multă personalitate.
Dacă vei citi Biblia, vei afla că Iisus nu a fost în niciun caz o personalitate ştearsă, dulceagă. Este adevărat: se purta blând şi gingaş cu cei nefericiţi, cu cei ce doreau adevărul şi cu cei umili. În acelaşi timp, a insultat pe clericii respectabili, numindu-i ipocriţi. A mers la petreceri şi a fost considerat un "băutor de vin şi un mâncăcios, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor" (Matei 11:19). A luat cu asalt mesele comercianţilor şi le-a aruncat marfa pe jos. A vindecat boli cu ce găsea la îndemână - praf, salivă... Nu a arătat niciun dram de respect pentru bogăţie sau poziţie socială. Când era confruntat cu capcane viclene, răspundea cu un umor paradoxal, jignind oamenii sobri. E clar: Iisus nu a fost deloc o personalitate ştearsă, neinteresantă.
Să-L urmărim, de exemplu, în Marcu 12:13-17. Are loc o alianţă diabolică, între farisei şi irodieni. Au plănuit să-L "înfunde" pe Iisus cu o dilemă: "Este drept să plătim bir Cezarului sau nu?". Ei gândeau că oricum ar fi răspuns, Îl vor prinde. Dar El le-a alunecat printre degete foarte abil, lăsând între ascultători o impresie dominantă de genul: "Cui i-a putut veni în minte o întrebare atât de stupidă?".
Evangheliile ne povestesc despre cel mai sfânt dintre oameni care a trăit vreodată. Totuşi, El a fost admirat de hoţi, de leproşi şi de prostituate, nu de conducătorii religioşi, care i-au urât prezenţa. El rămâne invariabil şi incontestabil controversatul Iisus, Cel care creează deosebiri între oameni.
Iisus poate fi respins, dar în niciun caz nu poate fi ignorat.

O lecţie bună

Sâmbătă, 25 septembrie 2010, am fost la Biserica Penticostală din Călan, judeţul Huneadoara. Era o întâlnire de tineret, iar eu am fost curios... Şi... mi-a plăcut. Am fost plăcut suprins de atmosferă şi de spiritualitate. Pastorul invitat a ţinut o predică inspirată din 1Timotei 4:11-12. A vorbit despre tinerii responsabili într-o lume iresponsabilă. Despre tineri, care, în lumea "modernă" ar trebui să fie modele în limbaj, în comportament, în relaţii, în spiritualitate şi în puritate.
Hm... Sună frumos. Şi este ceva posibil. S-ar mai schimba în bine lumea noastră.
În concluzie, m-am simţit bine. Şi îmbogăţit spiritual.

Lupoaica xenofobă... de pe vremea "Mailat"

Trăim vremuri noi. Nu mai credem în basme. Nici în legende. Lupoaica nu mai are niciun interes în a adopta şi alăpta puii de om năpăstuiţi de soartă. Şi are ce are mai ales cu Rromulus. Sau, mai degrabă are interese „materne”. S-a gândit în mintea ei de lup să câştige simpatia lui Remus. În detrimentul lui Rromulus. Şi a trecut la fapte. A îmbrăcat pielea de oaie (folosită de-atâtea ori) şi a început să predice despre drepturi egale pentru toţi copiii adoptivi, despre integrarea lor în societate, despre bla bla bla...
Şi noi aproape că am crezut-o. Ba chiar am lăudat iniţiativa ei. Vezi tu, lupoaica în sfârşit s-a „oit”... dar mai degrabă „a făcut-o (Mai)lată”. Bineînţeles că atitudinea ei a fost mult apreciată de întreaga haită xenofobă, care abia aştepta să trimită în Rromânia toţi orfanii (şi nu numai) smulşi de la ţâţa hrănitoare atât de mult lăudată.Turnură neaşteptată. Dar nu foarte. Că lupul... tot lup rămâne. Chiar dacă îmbracă pielea de „euroaie”. Iar noi, privitori pasivi ai telenovelelor cu intrigi-surpriză, uităm să luăm atitudine. Acceptăm situaţia nou creată cu eterna: „mai rău să nu fie”. Chiar dacă suntem priviţi ca şi orfani infractori. Cu toţii la un loc. Deşteaptă-te, române!

15 minute... la citit

Linişte. Tot ce se aude este foşnetul paginilor, câte un scrâşnet de scaun şi ocazional câte o şuşoteală discretă. Sunt la bibliotecă. Mi-am propus să stau aici pentru o oră, timp în care să încerc să citesc puţin, retras de forfota citadinei în care trăiesc.
Mi-am rezervat un loc, am comandat o carte, şi mi-am ocupat locul în sală.
Stau şi aştept. Privesc în jur, doar aşa, din curiozitate, poate descopăr vreo cunoştinţă. Dar văd doar capete aplecate peste cărţi, notiţe. Mi se opreşte privirea la un student. Are ochii aţintiţi în jos, cu mâna dreaptă se joacă în părul dens. Face asta de câteva minute bune. Lângă el un tânăr roşcat, tuns scurt, îşi mângâie barba cu mult tact, în timp ce lucrează ceva pe un laptop. La un moment dat îşi pune şi căştile. Acum seamănă cu un dispecer.
Puţin mai încolo o fată brunetă, cu şuviţe blonde, îşi desface sticluţa, şi se apucă tacticoasă de băut. Gustă din apa minerală, o ţine în gură pentru câteva momente, apoi o înghite. Repetă de câteva ori acest „ritual”.
În aşteptarea plictisită încep să mă joc – din reflex – cu pixul. Câteva priviri sugestive îmi amintesc de faptul că deranjează. Mă opresc.
Se trânteşte o uşă. Câteva priviri curioase se îndreaptă către sursa de zgomot. Un tânăr, cu un tricou larg şi o ţinută neglijentă îşi ridică o mână, sugerând că nu a vrut să se întâmple aşa. Parcă instantaneu, toate privirile se întorc spre jos, înapoi la activitatea întreruptă. Se lasă din nou liniştea, întreruptă doar temporar de sunetul paginilor răsfoite sau cel al uşilor închise discret. Ici-colo se mai aude câte un scârţâit – de la scaune sau mese de studiu.Deodată apare lângă mine o doamnă cu halat alb, purtând pe nas ochelari cu ramă mare din plastic. Şnurul roz din jurul gâtului ei nu poate să nu îmi atragă atenţia. Îmi pune cartea comandată pe masă, şi pleacă la fel de discretă, cum a apărut. Iau cartea în mână, încep să o răsfoiesc. Privesc la ceas. Tocmai a trecut un sfert din timpul pe care mi l-am alocat cititului.

5 minute... la geam

Privesc afară pe geam şi văd... geamuri. Ele sunt parte a zidului din faţa mea. Geamuri termopan, cu ramă de lemn, unele deschise, altele nu – imagine presărată pe alocuri de câte o antenă parabolică sau rufe puse la uscat. Sub ele o intrare, de unde la un moment dat apare o băbuţă şi se aşază pe banca din faţa intrării. Pentru moment întrerupe monotonia ferestrelor. Apoi se contopeşte în peisaj. Linişte... şi geamuri. În jur de ora şapte seara.

Scris anul trecut... la fel de valabil si azi

Papa Benedict al XVI-lea a ajuns în Israel, urmând exemplul şi traseul predecesorului său, Papa Ioan Paul al II-lea. Între scopurile sale se afla cerinţa adresată Israelului de a recunoaşte Palestina ca stat, în acelaşi timp, această vizită oficială fiind şi o încercare de reconciliere cu Islamul.
Când citesc această ştire, nu pot să nu mă gândesc la istoria zbuciumată a acestei fâşii de pământ cu graniţe naturale, atât de râvnită. Probabil puţini ştiu de tensiunea, parcă dintotdeauna existentă, între cele două popoare, care nu reuşesc să se împace parcă niciodată. De fapt, ei au fost dintotdeauna duşmani...
Regionimul „Palestina” provine din etnonimul filisteni, un popor indo-european, stabilit în acea zonă între secolele XIII-XI î.Hr. Cei ce cunosc cât de puţin istoria biblică, ştiu de luptele eterne dintre cele două popoare, evreii şi filistenii. De fapt, memoria istorică a Vechiului Testament ajunge până în vremea Patriarhilor Avraam, Isac şi Iacov, în jurul anului 1700 î.Hr., cărora Dumnezeu le promite acest pământ, pe atunci cu numele de Canaan. Să nu uităm nici de faptul că Palestina se situează pe traseul celor mai importante rute terestre, şi, în acelaşi timp, graniţele ei naturale sunt râul Iordan şi Marea Moartă.
Având în vedere cele de mai sus, îmi este greu să cred că Papa Benedict al XVI-lea va reuşi ceea ce nu a reuşit mult mai harismaticul său precedent. Şi nu pentru că nu aş crede în capacităţile sfinţeniei sale. E nevoie de pace în zona aceea, care seamănă mai mult cu un butoi de pulbere, decât cu „Ţara făgăduinţei”. Mulţi au încercat să aducă pacea acolo. Dar nu au reuşit, pentru că rivalitatea, ura dintre cele două popoare se întinde mult prea adânc în istorie... şi, culmea, fiecare dintre părţi pretinde dreptul legal la acea bucată de pământ. Şi undeva, analizând trecutul, tind să le dau dreptate la amândoi... Asta însă nu rezolvă tensiunile legate de Palestina.
Şi totuşi... Papa Benedict al XVI-lea, la fel ca Ioan Paul al II-lea, au găsit o modalitate înţeleaptă, zic eu, de a mijloci pentru pace în acea zonă. De bună înţelegere, convieţuire paşnică nu se poate vorbi. Dar de toleranţă da. De pace forţată. De manipularea ideologică a religiei, uneori în scopuri politice. Pentru că Vaticanul vrea influenţă universală – catolicismul în sine înseamnă universalitate. Iar Palestina şi Israelul... la un moment dat vor pleca capetele în faţa suveranului pontif, nu pentru că ar crede în principiul bunei vecinătăţi, ci de dragul intereselor comerciale şi politice. Şi aşa se vor „împăca” părţile: fiecare va avea o parte din ceea ce doreşte – influenţă, comerţ, şi... putere. Căci, dacă stăm să ne gândim mai bine, totul se reduce la putere. Întrebarea mare care este în joc este, de fapt, conducerea. Cine să fie la cârmă? De aceea nu cred că va fi o pace, în sensul adevărat al cuvântului, în Orientul Mijlociu. Interesele sunt prea mari, la fel şi orgoliile. Ştiind toate acestea, stau şi mă întreb: care este ideologia care stă la baza acestei dorinţe insistente de a aduce „pacea” în această zonă a Planetei albastre? Şi prin ce mijloace? Tot ce sper este să nu se reinventeze cruciadele, războaiele menite să aducă pacea universală...