Papa Benedict al XVI-lea a ajuns în Israel, urmând exemplul şi traseul predecesorului său, Papa Ioan Paul al II-lea. Între scopurile sale se afla cerinţa adresată Israelului de a recunoaşte Palestina ca stat, în acelaşi timp, această vizită oficială fiind şi o încercare de reconciliere cu Islamul.
Când citesc această ştire, nu pot să nu mă gândesc la istoria zbuciumată a acestei fâşii de pământ cu graniţe naturale, atât de râvnită. Probabil puţini ştiu de tensiunea, parcă dintotdeauna existentă, între cele două popoare, care nu reuşesc să se împace parcă niciodată. De fapt, ei au fost dintotdeauna duşmani...
Regionimul „Palestina” provine din etnonimul filisteni, un popor indo-european, stabilit în acea zonă între secolele XIII-XI î.Hr. Cei ce cunosc cât de puţin istoria biblică, ştiu de luptele eterne dintre cele două popoare, evreii şi filistenii. De fapt, memoria istorică a Vechiului Testament ajunge până în vremea Patriarhilor Avraam, Isac şi Iacov, în jurul anului 1700 î.Hr., cărora Dumnezeu le promite acest pământ, pe atunci cu numele de Canaan. Să nu uităm nici de faptul că Palestina se situează pe traseul celor mai importante rute terestre, şi, în acelaşi timp, graniţele ei naturale sunt râul Iordan şi Marea Moartă.
Având în vedere cele de mai sus, îmi este greu să cred că Papa Benedict al XVI-lea va reuşi ceea ce nu a reuşit mult mai harismaticul său precedent. Şi nu pentru că nu aş crede în capacităţile sfinţeniei sale. E nevoie de pace în zona aceea, care seamănă mai mult cu un butoi de pulbere, decât cu „Ţara făgăduinţei”. Mulţi au încercat să aducă pacea acolo. Dar nu au reuşit, pentru că rivalitatea, ura dintre cele două popoare se întinde mult prea adânc în istorie... şi, culmea, fiecare dintre părţi pretinde dreptul legal la acea bucată de pământ. Şi undeva, analizând trecutul, tind să le dau dreptate la amândoi... Asta însă nu rezolvă tensiunile legate de Palestina.
Şi totuşi... Papa Benedict al XVI-lea, la fel ca Ioan Paul al II-lea, au găsit o modalitate înţeleaptă, zic eu, de a mijloci pentru pace în acea zonă. De bună înţelegere, convieţuire paşnică nu se poate vorbi. Dar de toleranţă da. De pace forţată. De manipularea ideologică a religiei, uneori în scopuri politice. Pentru că Vaticanul vrea influenţă universală – catolicismul în sine înseamnă universalitate. Iar Palestina şi Israelul... la un moment dat vor pleca capetele în faţa suveranului pontif, nu pentru că ar crede în principiul bunei vecinătăţi, ci de dragul intereselor comerciale şi politice. Şi aşa se vor „împăca” părţile: fiecare va avea o parte din ceea ce doreşte – influenţă, comerţ, şi... putere. Căci, dacă stăm să ne gândim mai bine, totul se reduce la putere. Întrebarea mare care este în joc este, de fapt, conducerea. Cine să fie la cârmă? De aceea nu cred că va fi o pace, în sensul adevărat al cuvântului, în Orientul Mijlociu. Interesele sunt prea mari, la fel şi orgoliile. Ştiind toate acestea, stau şi mă întreb: care este ideologia care stă la baza acestei dorinţe insistente de a aduce „pacea” în această zonă a Planetei albastre? Şi prin ce mijloace? Tot ce sper este să nu se reinventeze cruciadele, războaiele menite să aducă pacea universală...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu