Trăim vremuri noi. Nu mai credem în basme. Nici în legende. Lupoaica nu mai are niciun interes în a adopta şi alăpta puii de om năpăstuiţi de soartă. Şi are ce are mai ales cu Rromulus. Sau, mai degrabă are interese „materne”. S-a gândit în mintea ei de lup să câştige simpatia lui Remus. În detrimentul lui Rromulus. Şi a trecut la fapte. A îmbrăcat pielea de oaie (folosită de-atâtea ori) şi a început să predice despre drepturi egale pentru toţi copiii adoptivi, despre integrarea lor în societate, despre bla bla bla...
Şi noi aproape că am crezut-o. Ba chiar am lăudat iniţiativa ei. Vezi tu, lupoaica în sfârşit s-a „oit”... dar mai degrabă „a făcut-o (Mai)lată”. Bineînţeles că atitudinea ei a fost mult apreciată de întreaga haită xenofobă, care abia aştepta să trimită în Rromânia toţi orfanii (şi nu numai) smulşi de la ţâţa hrănitoare atât de mult lăudată.Turnură neaşteptată. Dar nu foarte. Că lupul... tot lup rămâne. Chiar dacă îmbracă pielea de „euroaie”. Iar noi, privitori pasivi ai telenovelelor cu intrigi-surpriză, uităm să luăm atitudine. Acceptăm situaţia nou creată cu eterna: „mai rău să nu fie”. Chiar dacă suntem priviţi ca şi orfani infractori. Cu toţii la un loc. Deşteaptă-te, române!
marți, 15 iunie 2010
15 minute... la citit
Linişte. Tot ce se aude este foşnetul paginilor, câte un scrâşnet de scaun şi ocazional câte o şuşoteală discretă. Sunt la bibliotecă. Mi-am propus să stau aici pentru o oră, timp în care să încerc să citesc puţin, retras de forfota citadinei în care trăiesc.
Mi-am rezervat un loc, am comandat o carte, şi mi-am ocupat locul în sală.
Stau şi aştept. Privesc în jur, doar aşa, din curiozitate, poate descopăr vreo cunoştinţă. Dar văd doar capete aplecate peste cărţi, notiţe. Mi se opreşte privirea la un student. Are ochii aţintiţi în jos, cu mâna dreaptă se joacă în părul dens. Face asta de câteva minute bune. Lângă el un tânăr roşcat, tuns scurt, îşi mângâie barba cu mult tact, în timp ce lucrează ceva pe un laptop. La un moment dat îşi pune şi căştile. Acum seamănă cu un dispecer.
Puţin mai încolo o fată brunetă, cu şuviţe blonde, îşi desface sticluţa, şi se apucă tacticoasă de băut. Gustă din apa minerală, o ţine în gură pentru câteva momente, apoi o înghite. Repetă de câteva ori acest „ritual”.
În aşteptarea plictisită încep să mă joc – din reflex – cu pixul. Câteva priviri sugestive îmi amintesc de faptul că deranjează. Mă opresc.
Se trânteşte o uşă. Câteva priviri curioase se îndreaptă către sursa de zgomot. Un tânăr, cu un tricou larg şi o ţinută neglijentă îşi ridică o mână, sugerând că nu a vrut să se întâmple aşa. Parcă instantaneu, toate privirile se întorc spre jos, înapoi la activitatea întreruptă. Se lasă din nou liniştea, întreruptă doar temporar de sunetul paginilor răsfoite sau cel al uşilor închise discret. Ici-colo se mai aude câte un scârţâit – de la scaune sau mese de studiu.Deodată apare lângă mine o doamnă cu halat alb, purtând pe nas ochelari cu ramă mare din plastic. Şnurul roz din jurul gâtului ei nu poate să nu îmi atragă atenţia. Îmi pune cartea comandată pe masă, şi pleacă la fel de discretă, cum a apărut. Iau cartea în mână, încep să o răsfoiesc. Privesc la ceas. Tocmai a trecut un sfert din timpul pe care mi l-am alocat cititului.
Mi-am rezervat un loc, am comandat o carte, şi mi-am ocupat locul în sală.
Stau şi aştept. Privesc în jur, doar aşa, din curiozitate, poate descopăr vreo cunoştinţă. Dar văd doar capete aplecate peste cărţi, notiţe. Mi se opreşte privirea la un student. Are ochii aţintiţi în jos, cu mâna dreaptă se joacă în părul dens. Face asta de câteva minute bune. Lângă el un tânăr roşcat, tuns scurt, îşi mângâie barba cu mult tact, în timp ce lucrează ceva pe un laptop. La un moment dat îşi pune şi căştile. Acum seamănă cu un dispecer.
Puţin mai încolo o fată brunetă, cu şuviţe blonde, îşi desface sticluţa, şi se apucă tacticoasă de băut. Gustă din apa minerală, o ţine în gură pentru câteva momente, apoi o înghite. Repetă de câteva ori acest „ritual”.
În aşteptarea plictisită încep să mă joc – din reflex – cu pixul. Câteva priviri sugestive îmi amintesc de faptul că deranjează. Mă opresc.
Se trânteşte o uşă. Câteva priviri curioase se îndreaptă către sursa de zgomot. Un tânăr, cu un tricou larg şi o ţinută neglijentă îşi ridică o mână, sugerând că nu a vrut să se întâmple aşa. Parcă instantaneu, toate privirile se întorc spre jos, înapoi la activitatea întreruptă. Se lasă din nou liniştea, întreruptă doar temporar de sunetul paginilor răsfoite sau cel al uşilor închise discret. Ici-colo se mai aude câte un scârţâit – de la scaune sau mese de studiu.Deodată apare lângă mine o doamnă cu halat alb, purtând pe nas ochelari cu ramă mare din plastic. Şnurul roz din jurul gâtului ei nu poate să nu îmi atragă atenţia. Îmi pune cartea comandată pe masă, şi pleacă la fel de discretă, cum a apărut. Iau cartea în mână, încep să o răsfoiesc. Privesc la ceas. Tocmai a trecut un sfert din timpul pe care mi l-am alocat cititului.
5 minute... la geam
Privesc afară pe geam şi văd... geamuri. Ele sunt parte a zidului din faţa mea. Geamuri termopan, cu ramă de lemn, unele deschise, altele nu – imagine presărată pe alocuri de câte o antenă parabolică sau rufe puse la uscat. Sub ele o intrare, de unde la un moment dat apare o băbuţă şi se aşază pe banca din faţa intrării. Pentru moment întrerupe monotonia ferestrelor. Apoi se contopeşte în peisaj. Linişte... şi geamuri. În jur de ora şapte seara.
Scris anul trecut... la fel de valabil si azi
Papa Benedict al XVI-lea a ajuns în Israel, urmând exemplul şi traseul predecesorului său, Papa Ioan Paul al II-lea. Între scopurile sale se afla cerinţa adresată Israelului de a recunoaşte Palestina ca stat, în acelaşi timp, această vizită oficială fiind şi o încercare de reconciliere cu Islamul.
Când citesc această ştire, nu pot să nu mă gândesc la istoria zbuciumată a acestei fâşii de pământ cu graniţe naturale, atât de râvnită. Probabil puţini ştiu de tensiunea, parcă dintotdeauna existentă, între cele două popoare, care nu reuşesc să se împace parcă niciodată. De fapt, ei au fost dintotdeauna duşmani...
Regionimul „Palestina” provine din etnonimul filisteni, un popor indo-european, stabilit în acea zonă între secolele XIII-XI î.Hr. Cei ce cunosc cât de puţin istoria biblică, ştiu de luptele eterne dintre cele două popoare, evreii şi filistenii. De fapt, memoria istorică a Vechiului Testament ajunge până în vremea Patriarhilor Avraam, Isac şi Iacov, în jurul anului 1700 î.Hr., cărora Dumnezeu le promite acest pământ, pe atunci cu numele de Canaan. Să nu uităm nici de faptul că Palestina se situează pe traseul celor mai importante rute terestre, şi, în acelaşi timp, graniţele ei naturale sunt râul Iordan şi Marea Moartă.
Având în vedere cele de mai sus, îmi este greu să cred că Papa Benedict al XVI-lea va reuşi ceea ce nu a reuşit mult mai harismaticul său precedent. Şi nu pentru că nu aş crede în capacităţile sfinţeniei sale. E nevoie de pace în zona aceea, care seamănă mai mult cu un butoi de pulbere, decât cu „Ţara făgăduinţei”. Mulţi au încercat să aducă pacea acolo. Dar nu au reuşit, pentru că rivalitatea, ura dintre cele două popoare se întinde mult prea adânc în istorie... şi, culmea, fiecare dintre părţi pretinde dreptul legal la acea bucată de pământ. Şi undeva, analizând trecutul, tind să le dau dreptate la amândoi... Asta însă nu rezolvă tensiunile legate de Palestina.
Şi totuşi... Papa Benedict al XVI-lea, la fel ca Ioan Paul al II-lea, au găsit o modalitate înţeleaptă, zic eu, de a mijloci pentru pace în acea zonă. De bună înţelegere, convieţuire paşnică nu se poate vorbi. Dar de toleranţă da. De pace forţată. De manipularea ideologică a religiei, uneori în scopuri politice. Pentru că Vaticanul vrea influenţă universală – catolicismul în sine înseamnă universalitate. Iar Palestina şi Israelul... la un moment dat vor pleca capetele în faţa suveranului pontif, nu pentru că ar crede în principiul bunei vecinătăţi, ci de dragul intereselor comerciale şi politice. Şi aşa se vor „împăca” părţile: fiecare va avea o parte din ceea ce doreşte – influenţă, comerţ, şi... putere. Căci, dacă stăm să ne gândim mai bine, totul se reduce la putere. Întrebarea mare care este în joc este, de fapt, conducerea. Cine să fie la cârmă? De aceea nu cred că va fi o pace, în sensul adevărat al cuvântului, în Orientul Mijlociu. Interesele sunt prea mari, la fel şi orgoliile. Ştiind toate acestea, stau şi mă întreb: care este ideologia care stă la baza acestei dorinţe insistente de a aduce „pacea” în această zonă a Planetei albastre? Şi prin ce mijloace? Tot ce sper este să nu se reinventeze cruciadele, războaiele menite să aducă pacea universală...
Când citesc această ştire, nu pot să nu mă gândesc la istoria zbuciumată a acestei fâşii de pământ cu graniţe naturale, atât de râvnită. Probabil puţini ştiu de tensiunea, parcă dintotdeauna existentă, între cele două popoare, care nu reuşesc să se împace parcă niciodată. De fapt, ei au fost dintotdeauna duşmani...
Regionimul „Palestina” provine din etnonimul filisteni, un popor indo-european, stabilit în acea zonă între secolele XIII-XI î.Hr. Cei ce cunosc cât de puţin istoria biblică, ştiu de luptele eterne dintre cele două popoare, evreii şi filistenii. De fapt, memoria istorică a Vechiului Testament ajunge până în vremea Patriarhilor Avraam, Isac şi Iacov, în jurul anului 1700 î.Hr., cărora Dumnezeu le promite acest pământ, pe atunci cu numele de Canaan. Să nu uităm nici de faptul că Palestina se situează pe traseul celor mai importante rute terestre, şi, în acelaşi timp, graniţele ei naturale sunt râul Iordan şi Marea Moartă.
Având în vedere cele de mai sus, îmi este greu să cred că Papa Benedict al XVI-lea va reuşi ceea ce nu a reuşit mult mai harismaticul său precedent. Şi nu pentru că nu aş crede în capacităţile sfinţeniei sale. E nevoie de pace în zona aceea, care seamănă mai mult cu un butoi de pulbere, decât cu „Ţara făgăduinţei”. Mulţi au încercat să aducă pacea acolo. Dar nu au reuşit, pentru că rivalitatea, ura dintre cele două popoare se întinde mult prea adânc în istorie... şi, culmea, fiecare dintre părţi pretinde dreptul legal la acea bucată de pământ. Şi undeva, analizând trecutul, tind să le dau dreptate la amândoi... Asta însă nu rezolvă tensiunile legate de Palestina.
Şi totuşi... Papa Benedict al XVI-lea, la fel ca Ioan Paul al II-lea, au găsit o modalitate înţeleaptă, zic eu, de a mijloci pentru pace în acea zonă. De bună înţelegere, convieţuire paşnică nu se poate vorbi. Dar de toleranţă da. De pace forţată. De manipularea ideologică a religiei, uneori în scopuri politice. Pentru că Vaticanul vrea influenţă universală – catolicismul în sine înseamnă universalitate. Iar Palestina şi Israelul... la un moment dat vor pleca capetele în faţa suveranului pontif, nu pentru că ar crede în principiul bunei vecinătăţi, ci de dragul intereselor comerciale şi politice. Şi aşa se vor „împăca” părţile: fiecare va avea o parte din ceea ce doreşte – influenţă, comerţ, şi... putere. Căci, dacă stăm să ne gândim mai bine, totul se reduce la putere. Întrebarea mare care este în joc este, de fapt, conducerea. Cine să fie la cârmă? De aceea nu cred că va fi o pace, în sensul adevărat al cuvântului, în Orientul Mijlociu. Interesele sunt prea mari, la fel şi orgoliile. Ştiind toate acestea, stau şi mă întreb: care este ideologia care stă la baza acestei dorinţe insistente de a aduce „pacea” în această zonă a Planetei albastre? Şi prin ce mijloace? Tot ce sper este să nu se reinventeze cruciadele, războaiele menite să aducă pacea universală...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)